Zburătorul – Mihai Eminescu
Stau în seara lină ș-ascult, cu inima-ntristată,
Un glas ce-mi vine de departe, de departe,
Îmi spune-aceeași poveste veche și-ndurerată,
Cu Zburătorul ce pe fata mândră vine să răpească.
El vine-n nopți senine și-alunecă-n tăcere,
Șoptind cuvinte dulci de dragoste și dor,
În visul ei pătrunde și inima-i o cere,
Și fata tresărind, se-aprinde-n febra dorului.
Cu părul de-aur moale și ochii lui de foc,
El vine ca o umbră, ca vântul, făr’ s-aștepte,
Și-n așternutul rece el lasă al său loc,
Iar fata, ca prin valuri, se zbate-n visul veșted.
Dar zorile se-arată și vraja lui dispare,
Fata, trezită-n zori, își pleacă fruntea pală,
Își simte inima ca o floare care moare,
Și oftează cu jale, de dragoste măcinată.
Zburătorul, de Mihai Eminescu, este o poezie care explorează tema iubirii imposibile și a dorințelor neîmplinite. Poezia este inspirată de mitul popular românesc al Zburătorului, o ființă mitică ce ispitește fetele tinere în timpul nopților senine. Prin versurile sale, Eminescu reușește să creeze o atmosferă melancolică și misterioasă, în care visul și realitatea se împletesc. Poezia reflectă fascinația și teama față de necunoscut și ne îndeamnă să reflectăm asupra naturii efemere a iubirii și a dorințelor umane. Atmosfera de vis și simbolismul bogat al poeziei fac din "Zburătorul" o operă memorabilă în literatura română. Eminescu utilizează imagini sugestive și limbaj poetic pentru a sublinia intensitatea emoțiilor și a stării de neliniște a personajului feminin. În concluzie, "Zburătorul" este o capodoperă a liricii eminesciene care continuă să fascineze cititorii prin frumusețea și profunzimea sa.
