Au ce mi-ai facut tu mie – versuri

Au ce mi-ai făcut tu mie – Mihai Eminescu

Au ce mi-ai făcut tu mie,

Stau și plâng în colțuri reci

Ca un suflet pe câmpie,

Ca un dor în nopți cu stele.

Nu mai știu ce-i fericirea,

Nu mai știu ce-i bucuria,

Căci mi-ai furat iubirea

Și m-ai lăsat cu amintirea.

Rămân mut, învins de vreme,

Visele-mi pe cer se sting,

Inima, durerea geme,

Ah, de ce te mai resping?

Au ce mi-ai făcut tu mie,

Viitorul mi-e pustiu,

Ca o floare-n vijelie,

Totu-i trist, totu-i târziu.

Dar în inima-mi de piatră,

Se-ntăresc amintirile,

Și-ntr-un colț de lume, iată,

Răsărind, dorințele.

Eminescu ne poartă printr-un univers al dorului și al regretului, o poezie care surprinde tumultul sufletului îndrăgostit, pustiirea pe care o aduce pierderea dragostei și dorința neîmplinită. Poetul, cu măiestria sa incontestabilă, creează imagini și metafore care par să prindă viață, să atingă cititorul în cele mai adânci cotloane ale sufletului său.

Analiza și interpretare

Mihai Eminescu este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari poeți români, iar lucrările sale sunt studiate și apreciate pentru profunzimea emoțională și complexitatea tematică. “Au ce mi-ai făcut tu mie” este o poezie care reflectă un amalgam de sentimente, de la durere și dezamăgire, la o vagă speranță și o dorință de regăsire a unui echilibru interior, după pierderea iubirii.

Poezia debutează cu o lamentare adresată nedreptății suferite de către eul liric. Această exprimare de durere este simbolizată de imaginea “Stau și plâng în colțuri reci”, care evocă abandonul emoțional și însingurarea. Poetul folosește cuvântul “colțuri” pentru a sublinia izolarea și închiderea în sine, o metaforă a sufletului rănit și retras.

În strofa a doua, Eminescu subliniază pierderea bucuriei și a fericirii, sentimente pe care eul liric nu le mai poate resimți din cauza trădării iubirii. Exprimarea “mi-ai furat iubirea” este o acuzație directă, dar și o afirmare a faptului că iubirea pierdută era centrul existenței eului liric, iar acum, fără aceasta, viața sa s-a transformat într-un pustiu emoțional.

Strofa a treia aduce în prim-plan conflictul interior, unde visele și speranțele odată vibrante se sting treptat, lăsând în urmă un sentiment de pierdere și regret. “Visele-mi pe cer se sting” este o imagine poetică care sugerează dispariția speranței și a idealului din viața eului liric. Această metaforă este o reflectare a unei realități crude, unde visurile nu mai pot prinde contur.

În penultima strofă, poetul revine la tema singurătății și a deșertăciunii viitorului fără iubire. Simbolistica florii în vijelie accentuează fragilitatea și efemeritatea fericirii. Ideea de “totu-i trist, totu-i târziu” sugerează un sentiment de fatalism, de acceptare a unei realități inevitabile, dar și regretul pentru ceea ce a fost și nu mai poate fi.

Ultima strofă, însă, aduce o rază de lumină și speranță printre amintirile dureroase. “Dorințele răsar” sugerează că, în ciuda pierderii, există o posibilitate de renaștere emoțională, de regăsire a unui echilibru, chiar dacă acesta nu va fi același ca înainte. Imaginea “inima-mi de piatră” relevă o transformare interioară, o întărire, dar în același timp o deschidere către noi trăiri și experiențe.

În concluzie, “Au ce mi-ai făcut tu mie” este o operă poetică emblematică a lui Mihai Eminescu, care vorbește despre fragilitatea și complexitatea iubirii, despre durerea pierderii și despre speranța renăscută din amintiri. Această poezie rămâne un testament al geniului eminescian, capabil să surprindă, să emoționeze și să inspire generații întregi. Prin folosirea limbajului expresiv și a imaginii poetice, Eminescu reușește să creeze o legătură profundă între text și cititor, oferind o experiență literară de neuitat.