Cerul si-a deschis soborul – versuri

Cerul și-a deschis soborul – Versuri de Nichita Stănescu

Cerul și-a deschis soborul,

norii pieptănatu-și-au,

frunza bate din piciorul

vântului, ca de nănaș.

Se aude cum se crapă

pământia ca de vin,

blânda piatră se adapă,

se adapă cu suspin.

Umbra ei se face apă,

doarme-n somn de legământ;

cu o coasă nouă sapă

luna râsul de pământ.

Se ridică-n sus pădurea,

verde ca un clopot sfânt;

din adâncuri răsun dura

cântecul de jurământ.

Cerul, încă-n sobor, face

ochii mari și-i luminează;

stele cad și stele deace

zboară sus, nimic nu trează.

Analiza Poemului

Poezia „Cerul și-a deschis soborul” este una dintre operele remarcabile ale lui Nichita Stănescu, unul dintre cei mai inovatori și influenți poeți ai literaturii române moderne. În acest poem, Stănescu explorează teme universale precum natura, cosmosul, și relația complexă dintre cer și pământ. Prin limbajul său bogat în imagistică și metafore, el reușește să creeze o atmosferă de contemplare și reverie.

Unul dintre elementele esențiale ale poeziei este personificarea naturii. Cerul devine un agent activ, deschizându-și „soborul”, iar norii își „pieptănă” părul ca pregătire pentru un eveniment solemn. Această imagine sugerează o ceremonie cosmică, în care cerul și pământul participă la un ritual grandios. Frunza care „bate din piciorul vântului” evocă o imagine dinamică, accentuând legătura vie dintre elementele naturii.

Metafora „pământia ca de vin” sugerează ideea că pământul este viu și capabil de a simți și răspunde la influențele cosmice. Aceasta este o reminiscență a credințelor mitice și folclorice care văd natura ca fiind animată și interconectată. Blânda piatră care „se adapă cu suspin” este o altă imagine puternică, sugerând că chiar și cele mai dure elemente ale naturii sunt supuse schimbării și emoțiilor.

Strofa în care „umbra ei se face apă” și „luna râsul de pământ” sapă evocă o transformare misterioasă și magică. Aceste imagini sugerează că natura este în continuă schimbare, iar această transformare este atât fizică, cât și spirituală. Luna și umbra devin simboluri ale trecerii timpului și ale ciclurilor naturale, evidențiind frumusețea și efemeritatea momentelor.

În ultimele strofe, imaginea pădurii care se ridică „verde ca un clopot sfânt” subliniază forța regenerativă a naturii. Această imagine este amplificată de „cântecul de jurământ”, care sugerează o promisiune de continuitate și renaștere. Cerul care „încă-n sobor, face ochii mari și-i luminează” completează imaginea unei ordini cosmice, în care stelele cad și zboară, simbolizând infinitatea și ritmul etern al universului.

În concluzie, „Cerul și-a deschis soborul” este o poezie profundă care ne invită să reflectăm asupra frumuseții și misterului naturii și cosmosului. Nichita Stănescu, cu talentul său unic de a îmbina imagini poetice și simbolice, ne oferă o experiență sensibilă și intelectuală. Poemul este o mărturie a abilitații sale de a transforma cuvintele în imagini vii și de a exprima complexitatea relațiilor dintre om, natură și univers.