Da Doamne sa nu mai mor – versuri

Da Doamne să nu mai mor – Adrian Păunescu

Da Doamne să nu mai mor,

Da Doamne să nu mai mor,

Pân’ ce ne-om vedea de dor,

Pân’ ce m-oi vedea cu ea,

Să-ți cer moartea n-aș putea.

Da Doamne, mai lasă-mi trup,

Da Doamne, mai lasă-mi trup,

Pân’ ce n-am s-o mai iubesc,

Pân’ ce pot să o-ntâlnesc,

Lasă-mi sufletu-ntrupat,

Că eu mult am așteptat.

Da Doamne, să nu mă-ngrop,

Da Doamne, să nu mă-ngrop,

Pân’ ce rostul n-am să-l scot,

Pân’ ce n-am să știu ce vreau,

Și pân’ ce n-o să-l am eu.

Da Doamne, mai lasă-mi gând,

Da Doamne, mai lasă-mi gând,

Pân’ n-ajung să nu mai plâng,

Pân’ ce veșnicia mea,

Se va stinge-n umbra ta.

Analiză și Importanța Poeziei “Da Doamne să nu mai mor”

Adrian Păunescu, unul dintre cei mai prolifici și mai influenți poeți români din perioada contemporană, este cunoscut pentru creațiile sale care explorează teme profunde și emoționale. Poemul “Da Doamne să nu mai mor” se încadrează perfect în această categorie, fiind o meditație asupra vieții, morții și iubirii.

Unul dintre aspectele cele mai importante ale acestei poezii este rugăciunea sau invocația către divinitate. Titlul și versurile trădează o dorință profundă de a trăi și de a experimenta iubirea și dorul înainte de a trece în neființă. Păunescu folosește un limbaj simplu, dar plin de emoție, pentru a reda o dorință aproape universală de a amâna inevitabilul și de a găsi împlinirea în viața de zi cu zi.

Poezia este structurată într-un mod repetitiv, prin utilizarea repetată a cererii “Da Doamne”, ceea ce subliniază insistența și intensitatea dorinței poetului. Această structură conferă textului o melodie interioară, o ritmicitate care captează cititorul și îl conduce prin fluxul gândurilor poetului. Repetiția nu doar că întărește mesajul, dar creează și un efect hipnotic, aproape ritualic, asemănător unei mantre rostite în fața divinității.

O altă temă importantă care transpare din versuri este cea a iubirii. Păunescu sugerează că iubirea este un motiv suficient de puternic pentru a cere amânarea morții. Dorința de a întâlni persoana iubită și de a trăi acele momente prețioase cu ea devine o prioritate, o condiție esențială pentru atingerea unui sens în viață.

Pe lângă iubire, există și o căutare a sensului, un dor de a înțelege mai bine rostul vieții înainte de a părăsi lumea aceasta. Poetul își dorește să descopere și să atingă ceea ce este cu adevărat important, să nu plece cu regrete sau întrebări nerezolvate. Acest aspect dezvăluie o neliniște existențială, o preocupare filozofică cu privire la ceea ce dă sens vieții și la cum trebuie trăită aceasta.

Poezia lui Păunescu este, de asemenea, un exemplu de vulnerabilitate umană. Poetul nu se teme să-și exprime fricile și nesiguranțele într-un mod deschis și sincer. Această vulnerabilitate este ceea ce face poezia să fie atât de autentică și de ușor de empatizat pentru cititori. Fiecare dintre noi poate, la un moment dat, să relateze la frica de moarte și la dorința de a găsi înțelesuri și împlinire.

În concluzie, “Da Doamne să nu mai mor” este o poezie care captează esența dorințelor și fricilor umane fundamentale. Prin versurile sale, Adrian Păunescu reușește să creeze o operă emoționantă și profundă, o meditație asupra vieții și morții care rămâne relevantă și puternică pentru orice cititor. Poezia este nu doar o expresie a dorinței de a trăi, dar și o invitație la reflecție asupra propriei noastre existențe și a modului în care alegem să ne petrecem timpul pe acest pământ. Este o lectură care te face să te oprești, să gândești și să simți, ceea ce reprezintă, în esență, scopul oricărei opere literare de valoare.