Hanul Marioarei – versuri

Hanul Marioarei – versuri de George Coșbuc

Sub piatra cea seacă, pe Valea Seacă,
La han, sub duzi, la răscruce,
Pas în pas calicii vin, s-adună,
Vin şi tineri feciori, vin şi fete-n cunună.

Sub umbră, la mesele lungi,
Când vinul curge în ulce
Şi focuri ard de-aripe rugii;
Sub duzi se-adună cântăreții.

În han e dragostea vie,
Zâmbetul și voia bună.
Vino, Marioară, vino, Marioară,
Să-ţi spun de dor, de iubire şi de lună.

Tineri feciori şi fete-n cunună
Câtă dragoste-n umbra adâncă!
Cât freamăt de dor la hanul de piatră!
Vino, Marioară, vino, să ne iubim în astă seară!

Râsul tău e mai dulce decât vinul,
Ochii tăi mai adânci decât noaptea.
Marioară, Marioară, vino,
Să-mi fii tu iubirea mea cea mare!

Sub umbra adâncă, la hanul de piatră,
Se-adună flăcăii şi fetele-n cunună.
Vino, Marioară, vino,
Să ne iubim în astă seară!

Interpretare și Analiză a versurilor din “Hanul Marioarei”

“Hanul Marioarei” este o poezie de George Coșbuc care surprinde atmosfera vieții sociale dintr-un sat românesc, având ca punct central hanul, loc de întâlnire pentru tineri și bătrâni. Această creație evocă o imagine a comunității rurale din România, în care hanul este simbolul convivialității și al tradițiilor. Versurile sunt impregnate de un lirism specific poetului, în care dragostea și natura se împletesc armonios.

Coșbuc folosește un limbaj accesibil și imagini poetice simple pentru a descrie activitățile care au loc la han. Atmosfera este una de sărbătoare, cu râsete, cântece și vin care curge în ulce. Hanul devine astfel un loc magic, unde grijile sunt uitate, iar oamenii se bucură de clipa prezentă. Poezia reușește să transmită o stare de bine, de liniște, dar și de dorință, într-o manieră subtilă și profundă.

Un alt aspect important al poeziei este relația dintre natura și iubirea umană. Coșbuc reușește să creeze o paralelă între frumusețea naturii și sentimentul iubirii, sugerând că acestea sunt interconectate și inseparabile. În versurile sale, râsul Marioarei este comparat cu dulceața vinului, iar ochii săi cu adâncimea nopții, subliniind astfel ideea că iubirea poate fi la fel de naturală și esențială ca și elementele din jur.

Atmosfera creată de Coșbuc este una de dorință și invitație la iubire. Poetul îndeamnă la trăirea plenară a clipelor de fericire și la bucuria de a iubi fără rezerve. “Vino, Marioară, vino” devine astfel un refren al întregii poezii, o chemare repetată care subliniază dorința și nerăbdarea de a trăi intens iubirea.

De asemenea, poezia surprinde și importanța comunității și a interacțiunii sociale într-un cadru rural. La han se adună nu doar tinerii îndrăgostiți, ci și bătrânii satului, care se bucură de compania celorlalți. Hanul devine astfel un simbol al continuității tradițiilor și al legăturilor comunitare puternice, un loc unde generațiile se întâlnesc și își împărtășesc poveștile.

În concluzie, “Hanul Marioarei” de George Coșbuc este o poezie plină de viață și sensibilitate, care reușește să capteze esența vieții rurale românești. Prin imagini poetice simple, dar puternice, Coșbuc ne invită să ne bucurăm de frumusețea naturii, de iubirea sinceră și de momentele petrecute alături de cei dragi. Această poezie rămâne una dintre cele mai îndrăgite creații ale lui Coșbuc, datorită mesajului său universal și emoției autentice pe care o transmite.