Luceafarul versuri

Luceafărul – Mihai Eminescu

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți

Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți

Ea pasul și-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colț

Luceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce,

Pe mișcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade draga fată.

Cât de frumos, cu ochii vii,

Lucind prin tălpi de focuri,

Un tânăr mândru și divin

Din ceruri la ea vine.

Și-i surâde cu gingășie

Și fața-i luminează,

Își spune din veșnicie

Cu glasul ce-o vrăjește.

Luceafărul este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Mihai Eminescu, fiind o capodoperă a literaturii romantice. Poemul se remarcă prin temele sale filozofice și romantice, explorând motive cum ar fi iubirea imposibilă, aspirația către absolut și condiția geniului. Luceafărul însuși simbolizează ideea de ideal inaccesibil, iar povestea sa de dragoste neîmplinită cu o muritoare reflectă conflictul etern dintre aspirațiile înalte și realitatea lumii materiale.

Eminescu folosește un limbaj poetic bogat și imagini sugestive pentru a descrie frumusețea și misterul universului, precum și complexitatea sentimentelor umane. Poemul este împărțit în patru părți, fiecare aducând un nou strat de semnificație și profunzime.

Luceafărul rămâne o operă fundamentală în literatura română, oferind o reflecție asupra aspirațiilor umane și a limitelor impuse de condiția umană. Este o poezie care continuă să inspire și să emoționeze cititorii prin frumusețea sa și prin mesajele sale atemporale.