Mai stai versuri

Mai stai – Lucian Blaga

Mai stai puțin, ne mai zâmbește,

Ah, lasă-ți pașii să se odihnească,

Căci dorul tău, în lume, te gonește,

Dar inima mea, de tine, mai vrea să vorbească.

Ce grăbită-ți e cărarea, dragă,

Pe drumuri stranii, te rătăcești mereu,

Și inima-mi, sub cer, se-ncarcă,

Cu dor de tine, cu visul tău.

Mai stai, căci norii nu se grăbesc,

Nici valul mării nu e grăbit,

Doar tu, cu pasul tău cel iute,

Între cer și pământ, neîmpăcat și infinit.

Mai stai, te rog, doar o clipă,

În amurgul ce ne copleșește,

Să ne uităm în ochii lunii,

Și să lăsăm tăcerea să ne însoțească.

Ah, nu pleca, căci visele se pierd,

Iar noi rămânem doar cu amintiri,

În palmele tale, timpul a tăcut,

Dar plecarea ta, iubitule, tot îl învârte.

Mai stai, căci șoaptele pădurii,

Aduc povești din vremuri vechi,

În timp ce noi, în tăcere, ne iubim,

Sub cerul acesta, vast și etern.

Mai stai, cu noi, în tinda serii,

Să ne bucurăm de un ultim dans,

Pe melodia stelelor și a vântului,

În îmbrățișarea nopții, să ne pierdem.

Mai stai, căci nu-i grabă nicăieri,

Și ora asta nu mai vine-napoi,

Lasă-ți sufletul să se odihnească,

În timp ce al meu se pierde, cu dorul tău.

Analiză și Interpretare

Poezia „Mai stai” de Lucian Blaga este o implorare plină de melancolie și dor, adresată unei persoane dragi care este constant grăbită de dorința de a explora lumea. Tonul poeziei este unul de nostalgie și rugă, autorul dorind să își petreacă mai mult timp prețios alături de persoana iubită. Elementele naturii, precum norii, valurile mării și amurgul, sunt folosite pentru a sublinia frumusețea și serenitatea momentelor petrecute împreună, în contrast cu graba și efemeritatea vieții. Poemul sugerează ideea că, deși lumea exterioară este vastă și plină de aventuri, adevărata fericire și liniște se găsesc în momentele simple și intime alături de cei dragi. Mesajul central al poeziei este acela de a aprecia și savura fiecare clipă petrecută alături de cei pe care îi iubim, deoarece timpul este ireversibil și prețios.