Numai una – versuri

Numai una – Mihai Eminescu

Frumoasă-i limba românească,
Bătrână și totuși tânără,
Când pe câmp poieni în floare
Cântă ciocârlia.

Și e vreme de iubire
Când sub raza de la lună
Murmură codrul, și buciumul sună
Vechea doină de haiduc.

Un dor dulce plânge în mine,
O rază de soare aleargă
Peste inima-mi zbuciumată:
“Numai una” îmi spunea ea.

Numai una, numai una,
Ea vine dimineața
Când florile dorm.
Când totul este liniștit,

Cu pași ușori și fără zgomot,
În sufletul meu pătrunde
Și îmi fură liniștea,
Și mă lasă fără somn.

Pe când stelele se sting
Și umbra nopții se risipește,
Ea, frumoasa, vine
Într-un cântec de izvoare.

Numai una, numai una,
Ea este visul dulce
Ce mă învăluie cu drag,
Ea este dorul meu fierbinte.

Cu un surâs, ea mă cheamă,
Îmi întinde mâna și îmi spune
Cuvinte dulci și tainice
Pe care doar inima le înțelege.

Și în inima mea răsună
Nu o mie de dorințe,
Ci doar una, doar una:
Să o am aproape mereu.

Analiza poeziei “Numai una” de Mihai Eminescu

Poezia “Numai una” de Mihai Eminescu este o creație lirică ce explorează temele iubirii, dorului și frumuseții limbii române. Această poezie se distinge prin delicatețea și profunzimea cu care Eminescu abordează aceste teme, transformându-le într-o expresie a sentimentelor umane fundamentale.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale poemului este utilizarea limbajului figurat pentru a exprima emoțiile și dorințele naratorului. Eminescu folosește metafore și imagini poetice pentru a crea o atmosferă de visare și melancolie, reflectând asupra frumuseții și efemerității iubirii. Prin versurile sale, el reușește să transmită o emoție autentică și profundă, care rezonează cu cititorul.

De asemenea, structura poemului și ritmul său contribuie la intensitatea emoțională a creației. Versurile sunt scurte și melodioase, ceea ce le conferă o muzicalitate aparte. Această muzicalitate este potențată de repetițiile și aliterațiile folosite de poet, care accentuează ideea de dor și de unicitate a iubirii. Repetiția expresiei “Numai una” subliniază singularitatea și importanța iubirii în viața naratorului, transformând-o într-o obsesie dulce și captivantă.

Poezia este, de asemenea, o celebrare a limbii române și a frumuseții ei. Eminescu reușește să captureze esența limbii prin cuvinte alese cu grijă, care evocă imagini vizuale și auditive pline de viață. Această caracteristică face ca poezia să fie nu doar o expresie a sentimentelor personale ale poetului, ci și o reflecție asupra bogăției culturale și lingvistice a românilor.

“Numai una” poate fi interpretată și ca o meditație asupra dorinței de permanență într-o lume caracterizată de schimbare și efemeritate. Dorul și iubirea sunt prezentate ca forțe care transcend timpul și spațiul, oferindu-i naratorului un anchor emoțional în mijlocul incertitudinii vieții.

În concluzie, “Numai una” de Mihai Eminescu este o poezie complexă și profundă care împletește teme de iubire, dor și frumusețe lingvistică într-o manieră caracteristică stilului eminescian. Prin intermediul limbajului său liric și al imaginilor poetice, Eminescu reușește să creeze o operă care continuă să rezoneze cu cititorii și să inspire generații întregi. Această poezie rămâne un testament al măiestriei poetice a lui Eminescu și un exemplu al capacității sale de a transforma emoțiile umane în artă durabilă.