Poezia Zdreanta versuri

Zdreanță – Tudor Arghezi

Ce paznic s-ar mai putea găsi,
Și ce fioros ar fi acesta,
De nu l-ar putea secera
Un câine-n coada lui zdreanță?

Un câine zdrențuros și prost,
Cu ochii mici și capu-n jos,
Cu coada lungă și lăsată
De zici că-i moartă și tăiată.

Îi place să doarmă pe prispă,
Cu capul pe labe, să viseze,
S-apuce-n gură o carcasă
Și s-o târâie de colo-ncoace.

Și-i e la fel de drag să fie
Cu ochii-nchiși, să-și facă vânt
Pe labe și să-și lingă palma
Ca să devină albă, curată.

Și-apoi, cu capul pe labe,
Doarme ca mort, ca un nebun,
De-ți vine să te apleci peste el
Și să-l întrebi: "Ai murit, măi câine?"

Analiza poeziei "Zdreanță"

Poezia "Zdreanță" de Tudor Arghezi este o operă lirică ce aduce în prim-plan un câine vagabond, zdrențuros și neglijent, dar cu o personalitate aparte. Stilul poetic al lui Arghezi este inconfundabil, reușind să traseze cu măiestrie portretul acestui animal aparent neînsemnat, dar plin de viață și caracter. Poezia este compusă din patru strofe, fiecare având un ritm liric și muzical deosebit, ce transmite emoții și imagini vii.

Arghezi utilizează cuvinte simple, dar extrem de expresive, pentru a descrie lumea interioară a acestui câine, un simbol al vieții simple, dar pline de farmec. "Zdreanță" nu este doar o descriere a unui animal, ci și o reflecție asupra frumuseții ascunse în lucrurile aparent nesemnificative. Poezia ne învață să privim dincolo de aparențe și să apreciem micile momente de bucurie și nonșalanță ale vieții. Astfel, "Zdreanță" devine o poezie memorabilă, un omagiu adus simplității și sincerității.