Poezii de Mihai Eminescu versuri

Luceafărul – Mihai Eminescu

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți

Și luna între stele.

Din umbra falnicelor bolți

Ea pasul și-l îndreaptă

Lângă fereastra unde-n colț

Lucean iubirea-i dreaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce,

Pe mișcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata;

El iar, privind de săptămâni,

Îi cade draga față.

Căci patrusprezece zile

Încet visând și plânși,

Se sting în tîmplu, vii și grele,

Visând o stea-n ai săi ochi preaslabi.

Cu ochii mari pe patul său

Privirea-i s-o mântuie,

Și se uită-n umbră el,

Și ochii săi își rupe.

Și iată o stea căzând,

Din ceruri în pământ,

Cu-o fărâmă de sclipind,

Din cap ajunge-n străin.

Și-acel foc e un cuget viu,

Ce-n tăcere și-n durere

Căzu ca rouă, și-n pustiu

S-auzi a lui durere.

Și-atunci, simțind iubirea lui

Ca pe-o lumina de tăcere,

Cu drag îl mângâie și-n zbor

Și-l naște, apoi pieri pe zarea pustie.

Scrisoarea III – Mihai Eminescu

In o noapte tainică – pe când luna plină,

Răspândea pe marea-ntinsă aurora ei senină,

Pe când florile de crin, de mirosuri îmbătătoare,

Răspândeau parfumul lor, pe-ntinderi visătoare.

Și se mișcă-n unda lină, în lumina ei de aur,

Pe când undele ce sună bat în luntrele de aur,

Și un glas duios și dulce, ca un cântec de alaur,

Se aude pân’ la țărmuri, în al nopții tainic aur.

Amintirea lui plutește pe-al visării plai de aur,

Și-n al nopții lumini clare, veșnic trece, veșnic flour.

Glasul lui se pierde-n larguri și pe valuri răsucit,

Încât valurile lin de-ntindere să-l învăluie-n cadență.

Oh, ce dulce-i să te pierzi! – să te pierzi în infinit,

Când din marea-ntinsă luneci, și nimicul te așteaptă.

Oh, ce dulce-i să visezi! – să visezi cum nesfârșit!

Până chiar și-ntâiul val, ruga ta să n-aștepte!

Floare Albastră – Mihai Eminescu

Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare

Grămădești-n a ta gândire

Și câmpiile asire

Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu pot s-o ajungă câte

Stele-au scăpărat în mare.

Pân’ ce nu te vezi pierdută,

Până când nu te-ngropi,

Până când nu vezi azi, mâine

Făr’ de dânsul c-ai să mori;

Tânjești dar în nălucire,

Pe când sufletu-ți îngheață,

Risipești a ta viață,

Chinul tău e fericire.

Comentariu

Poeziile lui Mihai Eminescu, recunoscute pentru profunzimea și frumusețea lor, explorează teme precum iubirea, natura și condiția umană. "Luceafărul" este o capodoperă a literaturii române, fiind o alegorie a iubirii imposibile și a aspirațiilor umane către infinit. "Scrisoarea III" reflectă asupra istoriei și patriotismului, iar "Floare Albastră" explorează dorința și idealurile romantice. Prin întreaga sa operă, Eminescu a reușit să creeze imagini poetice deosebite și să transmită emoții profunde, influențând decisiv literatura română și oferind o perspectivă unică asupra experienței umane.