Zburatorul versuri

Zburătorul – Mihai Eminescu

Stau în seara lină ș-ascult, cu inima-ntristată,

Un glas ce-mi vine de departe, de departe,

Îmi spune-aceeași poveste veche și-ndurerată,

Cu Zburătorul ce pe fata mândră vine să răpească.

El vine-n nopți senine și-alunecă-n tăcere,

Șoptind cuvinte dulci de dragoste și dor,

În visul ei pătrunde și inima-i o cere,

Și fata tresărind, se-aprinde-n febra dorului.

Cu părul de-aur moale și ochii lui de foc,

El vine ca o umbră, ca vântul, făr’ s-aștepte,

Și-n așternutul rece el lasă al său loc,

Iar fata, ca prin valuri, se zbate-n visul veșted.

Dar zorile se-arată și vraja lui dispare,

Fata, trezită-n zori, își pleacă fruntea pală,

Își simte inima ca o floare care moare,

Și oftează cu jale, de dragoste măcinată.

Zburătorul, de Mihai Eminescu, este o poezie care explorează tema iubirii imposibile și a dorințelor neîmplinite. Poezia este inspirată de mitul popular românesc al Zburătorului, o ființă mitică ce ispitește fetele tinere în timpul nopților senine. Prin versurile sale, Eminescu reușește să creeze o atmosferă melancolică și misterioasă, în care visul și realitatea se împletesc. Poezia reflectă fascinația și teama față de necunoscut și ne îndeamnă să reflectăm asupra naturii efemere a iubirii și a dorințelor umane. Atmosfera de vis și simbolismul bogat al poeziei fac din "Zburătorul" o operă memorabilă în literatura română. Eminescu utilizează imagini sugestive și limbaj poetic pentru a sublinia intensitatea emoțiilor și a stării de neliniște a personajului feminin. În concluzie, "Zburătorul" este o capodoperă a liricii eminesciene care continuă să fascineze cititorii prin frumusețea și profunzimea sa.