In padurea cu alune – versuri

În pădurea cu alune – de Cristina Dobrescu

În pădurea cu alune,

Avea casa un pitic,

Fugea de toți, se ascundea,

Numai eu știam de el.

În pădurea fermecată,

Cu copaci înalți de aur,

Printre frunze, mai zburau

Fluturi mari și licurici.

Piticelul cel șiret

Își făcuse un culcuș,

Sub o frunză de trifoi,

Unde nimeni nu-l găsea.

El avea o mare taină,

Pe care nu o spunea,

Și păzea cu îndârjire

Un secret numai al lui.

Toți copiii îl căutau,

Însă el se ascundea,

Numai noaptea apărea,

Când toți erau adormiți.

Într-o zi l-am găsit eu,

Sub o tufă de afin,

M-a privit cu ochii mari,

Și mi-a spus încet, tăcut:

„În pădurea cu alune,

Toți suntem prieteni buni,

Însă am o mare taină,

Care nu se poate spune.

Dar de azi încolo, știu,

Că și tu ești prieten bun,

Vom păzi cu îndârjire

Taina noastră pentru veci.”

Analiza poeziei „În pădurea cu alune”

Poezia „În pădurea cu alune” de Cristina Dobrescu este o operă lirică dedicată copiilor, care reușește să creeze o atmosferă de basm, captivantă prin simplitatea și farmecul său. Aceasta este structurată în opt strofe, fiecare având patru versuri, care ne conduc printr-o poveste magică despre prietenie și mister.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale poeziei este tema prieteniei și a secretului împărtășit. Personajul central, un pitic care locuiește în pădure, este un simbol al copilăriei, al jocului și al inocenței. Copiii sunt atrași de poveștile cu pitici și păduri fermecate, iar această poezie le oferă un astfel de univers imaginar unde se pot refugia.

În acest context, pădurea devine un loc al imaginației, unde copacii de aur și fluturii mari creează o atmosferă magică, un tărâm al viselor și fanteziei. Autorul folosește imagini vizuale puternice și simboluri naturale pentru a îmbogăți lumea descrisă în poezie. De exemplu, „frunza de trifoi” și „tufa de afin” sunt elemente care contribuie la senzația de abundență și mister din pădure.

Piticul, descris ca fiind „șiret”, reprezintă acea parte din noi care dorește să păstreze anumite secrete pentru sine, dar care este dispusă să le împărtășească cu cei de încredere. Versurile reflectă o lecție despre încredere și despre valoarea prieteniei adevărate, unde taina devine un liant între cei doi prieteni.

În ceea ce privește stilul, poezia folosește un limbaj simplu și accesibil, specific literaturii pentru copii, dar plin de emoție și căldură. Ritmul melancolic și repetitiv al versurilor amplifică sentimentul de mister și de poveste spusă la gura sobei, în nopțile lungi de iarnă.

Repetiția anumitor elemente, precum „în pădurea cu alune” sau „taina noastră pentru veci”, nu doar că oferă poeziei o structură armonioasă, dar contribuie și la memorabilitatea textului. Astfel, copiii pot învăța și recita versurile cu ușurință, iar povestea capătă valențe de lecție de viață, transmisă din generație în generație.

În concluzie, „În pădurea cu alune” este mai mult decât o poezie pentru copii; este o invitație la visare, o călătorie într-un univers al prieteniei și al secretelor împărtășite. Cristina Dobrescu reușește să prindă în versurile sale esența copilăriei, cu frumusețea și misterul ei, oferindu-ne tuturor un moment de nostalgie și bucurie pură.